Părintele Mărturisitor Petroniu s-a mutat la Domnul!

 

IMG_20190806_121759-min-1024x768

Părintele Mărturisitor Petroniu Socaci s-a mutat la Domnul, în Sâmbăta Luminată a acestui an! Sfinția sa, ieromonahul Petroniu, este cunoscut cititorilor platformei Mărturisirea Ortodoxă și a blogului Ortodoxia Mărturisitoare prin:

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2017/11/17/marturisirea-ieromonahului-petroniu-si-impotrivirea-sfintiei-sale-cu-pretul-vietii-fata-de-lucrarea-pagubitoare-a-masonerie/?

De asemenea, credincioșilor îngrădiți de panerezia ecumenismului este cunoscut prin participarea la hramul Schitului Orășeni, anul trecut pe 6 august:

https://www.marturisireaortodoxa.ro/bucuria-intalnirii-in-duh-si-adevar-hramul-schimbarii-la-fata-a-domnului-in-parohia-schit-oraseni/

Totodată amintim că Părintele Petroniu Socaci a participat la Sinaxa Botoșani II, pe 1 mai 2019, fiind adeptul liniei corecte a nepomenirii, întru care l-a și prins moartea, fiind ales de Domnul să plece în Săptămâna Luminată.

https://ortodoxiamarturisitoare.wordpress.com/2019/05/04/marturisire-spre-inviere-trei-ani-de-rezistenta-antiecumenista-in-bor-sinaxa-interortodoxa-botosani-ii-1-mai-2019/

În legătură cu mărturisirea sa, iată ce spunea Părintele în anul 2017:

„Aș vrea să vă mărturisesc că de-a lungul timpului am fost și eu ademenit cu diferite avantaje și funcții înalte. Prețul era de a deveni mason. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă, mereu m-am împotrivit oricărei colaborări cu ei. Iar acest lucru a început să mă coste, deoarece au început să mă prigonească. Am fost izgonit din unele mănăstiri, mi s-au adus fel de fel de acuze neadevărate cu scopul de a mă compromite. În același timp, unii dintre oamenii care mă cercetau ca duhovnic pentru spovedanie erau intimidaţi sau chiar hărţuiţi. Într-un final, datorită poziției mele de a sta hotărât împotriva planurilor lor de a se infiltra în viața Bisericii, m-au condamnat la moarte în cadrul unui ritual ucigaș, numit „arderea între coloane”… Până în acest moment s-a încercat uciderea mea prin otrăvire… De curând, am fost avertizat că se vor încerca asupra mea și alte metode de ucidere. De aceea, doresc să vă spun că nu am de gând cu niciun chip a mă sinucide sau scrie bilete de rămas bun. Nu intenționez să mor cu niciun chip. Mă simt foarte bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în putere” (Ieromonah Petroniu).

Publicăm mărturisirea părintelui fără a prezuma noi cauza morții, care este atribuția organelor de specialitate, dacă este cazul.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, cu drepții să-l numere!

Veșnica lui pomenire!

 

 

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

23 de gânduri despre „Părintele Mărturisitor Petroniu s-a mutat la Domnul!”

  1. Hristos a înviat!

    Dumnezeu să va ierte şi să vă rânduiască un loc binecuvântat de odihnă alături de drepţii Săi, Cuvioase Părinte Petroniu, acolo unde *asculţi glasul celor ce se veselesc, vezi bucuria îngerilor, odihna cerească, slava dumnezeiască şi, mai mult decât toate, strălucirea celei mai curate şi a celei mai desăvârşite lumini!
    „Intră în Ceruri, odihneşte-te în sânul lui Avraam, priveşte corul îngerilor, slava şi strălucirea preafericiţilor, sau mai bine uneşte-te cu corul lor şi bucură-te!”
    „Înfăţişează-te înaintea Marelui Împărat şi fii plin de lumina cea de Sus!” Amin
    Au trecut în zbor cei 3 ani de când Mărturisirea Cuvioşiei Voastre, ne dădea tuturor putere şi ne aducea o rază de speranţă în acest veac al Apostaziei, întunecat de norii aducători de moarte duhovnicească, care s-au răspândit peste neamul românesc.
    Aţi luptat cu bărbăţie şi curaj, aţi suferit pătimiri şi aţi învins în luptă dreaptă, Cuvioase Părinte Petroniu, hidra ecumenistă şi fiara masonică care v-au ademenit şi au încercat să vă răpună!
    Slugă credincioasă a Domnului Hristos, nădăjduim să auziţi glasul prea dulce al Domnului și Dumnezeului nostru care vă va spune: **„Veniti binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii.“!
    Amin

    *Sfântul Grigorie Teologul-Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 432-433
    **Matei 25;34

    Apreciază

  2. Hristos a înviat!

    Sfinţitul Mãrturisitor, Pãrintele Gheorghe Calciu“cel-nebun-pentru-Hristos“, cum l-a numit Ioan Ianolide, mãrturisitorul prin excelenţã al Ortodoxiei româneşti din secolul XX, spunea într-unul din studiile referitoare la „masonerie şi rolul ei distructiv pentru ordinea creştinã şi pentru valorile tradiţionale ale popoarelor”:
    ” Masoneria este o organizaţie secretã internaţionalã, anticreştinã şi satanicã, pentru cã intenţioneazã sã stabileascã o “nouã ordine mondialã” (ceea ce, în parte, a şi reuşit), înlocuind adevãrul divin al creştinismului cu o religie fabricatã, un amestec obscur şi demonic de adevãr şi minciunã, în care creştinismul este “doar o parte a adevãrului”.
    Unul dintre idealurile urmãrite cu perseverenţã de francmasonerie este desfiinţarea religiilor (a creştinismului în special, aşa cum am arãtat deja) şi a naţiunilor, urmãrind crearea unei singure naţiuni şi a unui singur guvern mondial, cu o “nouã ordine mondialã”, care va permite membrilor sãi sã devinã conducãtorii întregii omeniri. Naţiunile, Bisericile şi monarhiile sunt piedici foarte serioase în faţa acestui plan diabolic. De aceea, una dintre lozincile Revoluţiei franceze era aceasta: “Cu maţele ultimului popã îl vom spânzura pe ultimul rege!…Masonii nu înceteazã a se revolta împotriva Lui(n.m.Mântuitorul IISUS HRISTOS), pentru cã sunt rãzvrãtiţi şi adepţi ai Marelui Rãzvrãtit, Lucifer. Ca şi el, ei ştiu cã sunt “stãpânitorii lumii acesteia“, despre care Iisus a spus: “Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine;
    De dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; Şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.”(Ioan,16;7-11)
    Într-adevãr, stãpânitorul lumii acesteia a şi fost judecat. Oamenii ştiu acest lucru, dar fiii întunericului îi ţin în cursa lor, prin foame, prin teroare, prin abuz de putere, prin ignoranţã şi printr-o organizare lumeascã strictã, care pare invincibilã. Dar puterea lui Dumnezeu va risipi puterea “stãpânitorului acestei lumi“, cum omul risipeşte, printr-un simplu gest al mâinii, pânza-capcanã a pãianjenului”.

    Text apãrut mai întâi în volumul: “Rugãciune şi luminã misticã. Eseuri şi meditaţii religioase” (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998), iar mai apoi în “Homo americanus. O radiografie ortodoxã” (Editura Christiana, Bucuresti, 2002 si re-editata in 2007).

    Apreciază

  3. Hristos a înviat!
    Mai fac o scurtă precizare, reamintind tuturor :

    Afurisania împotriva francmasoneriei dată de către Ciprian, Arhiepiscopul Ciprului (1815)

    „Prin urmare, spunem că, oricine fiind îmbrăcat în sfintele veșminte cu epitrahil și omofor, și un astfel de om vă va bine vesti vouă o altă Evanghelie afară de ceea ce am bine vestit vouă, măcar de ar fi si Înger din cer, anatema să fie. (Galateni, I, 8-9) Deci, oricâți se alătură cu grăbire acestei slujbe drăcești și nelegiuite a francmasoneriei, și toți cei ce îi urmează în mândria și rătăcirea lor, să fie afurisiți și dați anatemei de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. După moarte, ei nu vor avea parte de iertare și dezlegare. Suspinând și tremurând, precum Cain, vor fi ei asupra pământului. (Facere IV, 14). Pământul se va deschide și îi va înghiți ca pe Dathan si Aviron (Numeri XVI, 31-32). Urgia lui Dumnezeu va fi asupra capetelor lor, și partea lor cu Iuda vânzătorul. Îngerul Domnului îi va izgoni cu sabia de foc, și, până la sfârșitul vieții lor, nimic nu vor dobândi. Fie ca lucrările și meșteșugurile lor să fie blestemate și să se înece într-un nor de praf, ca o arie de treierat în miezul verii. Și toți cei ce vor stărui în răutatea lor vor avea parte de o atare răsplată. Dar toți cei ce vor ieși din mijlocul lor și se vor deosebi, și vor scuipa urâcioasa lor erezie, și se vor lepăda de blestemata lor mândrie, unii ca aceștia vor primi plata zelotului Fineas; adică vor fi binecuvântați și iertați de către Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea singură neamestecată și nedespărțită, Unul Dumnezeu în ființă, și de către noi, smeriții Săi slujitori.”

    † Arhiepiscopul Ciprian al intreg Ciprului si Noii Justiniana
    † Mitropolitul Hrisant al Pafosului
    † Mitropolitul Meletie al Citiului
    † Mitropolitul Lavrentie al Cyrului

    Cipru, 2 februarie, 1815

    Apreciază

  4. Hristos a înviat!

    Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere.

    „Dumnezeu este Iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”, spune cu tărie apostolul iubirii, Sfântul Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 17).

    Iubirea este floarea cea mai frumoasă din cununa virtuţilor. Iubirea este culoarea cea mai puternică din curcubeul cerului evanghelic, este mărgăritarul cel mai scump din coroana credinţei. Iubirea este cheia care deschide toate porţile purtării omeneşti. Este medicamentul care vindecă toate bolile sufletului şi ale trupului, este semnul evanghelic al Raiului.

    Iubirea trebuie să fie puternică faţă de fraţi, sinceră, lipsită de viclenie. Ea se arată doar din faptul că-i răbdăm, că-i ajutăm pe fraţi, că le arătăm milă. Dacă avem iubire faţă de Dumnezeu, am împlinit toată legea. Domnul a grăit: orice dăruiţi celui mai neînsemnat dintre oameni, Mie îmi dăruiţi…

    Într-adevăr, este mare lucru să dai milostenie unui om, pentru că vei fi răsplătit în Ceruri. Şi cât de mare lucru este să miluieşti un suflet care este veşnic şi nestricăcios!

    (Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp. 53-54)

    Apreciază

      1. HRISTOS A INVIAT ! Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca cu sfintii !
        Multumim , Mihai, pt link , pt informatia oferita! E o minune a Maicii Domnului si , cu siguranta, nu e intamplator ca aceasta minune s-a „nimerit” sa fie postata tocmai la acesta stire. Nadajduim ca rugaciunile si lacrimile Maicii Domnului sa-l insoteasca pe Parintele Petroniu ( si pe noi toti ) si sa-l ajute sa ajunga direct in Rai.
        Pacat ca minunea petrecuta nu e mai mult mediatizata. Sa fii devenit atat de insensibili pana si la lacrimile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu ????

        Apreciază

  5. Hristos a înviat!

    Timpul acesta l-a rânduit AtotBunul pentru noi, ca timp intens de rugăciune, astfel încât să ne rugăm dacă putem în fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima pe care o trăim din călătoria noastră pe acest pământ rătăcitor.
    Să ne rugăm cu toată convingerea, cu inima, cu suflet fierbinte, iar în rugăciunea către Duhul Sfânt, la ceas de seară, cu toată sinceritatea şi cu zdrobire de inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele în care am căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăinţă fierbinte, Duhul Sfânt ne va curăţi de toata întinăciunea. Cu multă înţelepciune şi dragoste, ne sfătuieşte Sfântul Ioan de Kronstadt, şi toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu spre care ne îndreptăm rugăciunea să ne fie mijlocitori alături de Doamna şi Stapâna noastră către Împăratul Ceresc.
    *„Când te rogi, ţine această pravilă: că e mai bine să zici cinci cuvinte din inimă, decât zece mii de cuvinte numai cu gura…Bine este să ne rugăm îndelung şi neîncetat, dar “ Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.”. “Cine poate înţelege, să înţeleagă.” (Matei 19, 11-12).
    Cei ce nu se pot ruga îndelung, să se roage cu rugăciuni scurte, dar cu duh fierbinte.”

    Cuviosul Părinte Paisie Aghioritul ne sfătuieşte în duh adânc de smerenie:
    **„ Cel puţin să spui: „Miluieşte-ne pe noi!”. Înlăuntrul lui „pe noi” sunt cuprins şi eu şi toţi ceilalţi.
    Eu spun:
    „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumne­zeu, miluieşte-ne pe noi!. Miluieşte-ne pe toti şi pe mine, dobitocul!”….Te va milui Dumnezeu. Numai să te rogi simplu şi neîncetat, cerând cu smerenie mila Lui pentru tine şi pentru toţi oamenii. Când cerem mila lui Dumnezeu şi ne nevoim fără egoism, cu smerenie, cu mărinimie, Dumnezeu ne va da atât nouă, cât şi celorlalţi tot ceea ce avem nevoie.
    De multe ori credem că ceea ce cerem de la Dum­nezeu este bun, însă nu este aşa. Dumnezeu însă, Care din fire este bun, ştie ce îi trebuie fiecăruia. De aceea să spunem:

    „Dumnezeul meu, gândul îmi spune că aceasta mă va ajuta, însă Tu cunoşti mai bine ce este de folos pentru sufletul meu. «Facă-se voia Ta»”

    “Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune”

    “Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este tot­deauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în ini­mă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregi­me în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de la diavol.

    Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare ar­mă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă.
    Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat“.

    În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevă­rul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot bi­nele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeiască. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.

    În această lume suntem la război: ne luptăm pentru via­ţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne în­armăm cu rugăciunea neîncetată.
    Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin si­linţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugă­ciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a su­fletului nostru. Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gân­durile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.

    Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri cu­rate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om.
    În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”.
    Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur. Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi“.

    Sursa : Unde se termină rugăciunea, începe păcatul… : Despre rugăciune – Sfântul Iustin Popovici

    *Viaţa mea în Hristos- Sfântul Ioan de Kronstadt, Editura Sophia
    **Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2013

    Apreciază

  6. Hristos a înviat!
    Cred ca atitudinea noastră ca și creştini ortodocşi faţă de lume trebuie să fie, după cum ne învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul, „nu simţitoare, nu nesimţitoare, ci compătimitoare”.
    Unii dintre semenii noştri sunt mai înainte de toate, lipsiţi de iubire faţă de propriul suflet, pe care nu luptă cu adevărat să-l elibereze din stăpânirea răului. Şi, lipsiţi de iubire faţă de ei înşişi, cum ar putea manifesta iubire adevărată faţă de ceilalţi? Fără Mărturisirea Adevărului, nimeni nu se poate numi creștin.

    Adevărata iubire este prin ea însăși rugăciune. În iubire aflăm bucurie, dar iubirea rămâne nedesăvârșită atâta timp cât nu ne-am pus sufletul, rugându-ne și pentru semenii noștri, căci „Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-și pună cineva viața pentru prieteni săi” (Ioan 15, 13).
    În acest veac de apostazie făţarnică, câţi Păstori după trădarea de la pseudo sinodul din Creta, mai pot spune că îşi pun viaţa pentru turma lui Hristos?

    Sfântul Nicolae Velimirovici: Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi

    Rugăciunea alcătuită numai din cuvinte nu este de niciun folos dacă inima nu se roagă și ea. Dumnezeu nu ascultă decât o rugăciune fierbinte.

    Odată, Avva Zoil din Thebaida se întorcea de pe Muntele Sinai și a întâlnit un monah care i s-a plâns cât pătimeau ei la mănăstire din pricina secetei. Zoil l-a întrebat: „De ce nu vă rugați lui Dumnezeu?” Monahul a răspuns: „Noi ne-am rugat și am cerut, dar tot nu plouă”. Atunci Zoil a zis: „Este limpede că nu vă rugați cu osârdie. Vrei să te încredințezi că așa este?” Grăind acestea, bătrânul și-a ridicat mâinile la Cer și s-a rugat. Atunci a căzut pe pământ belșug de ploaie. Văzând aceasta, monahul cuprins de uimire a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea Bătrânului, dar acesta, temându-se de slava oamenilor, a fugit degrabă. Însuși Domnul a grăit: „Cereți și se va da vouă” (Lc.11,9). Dar gura cea plină de rugăciune la nimic nu folosește dacă inima este deșartă. Inima să fie aceea care să se umple de rugăciune, chiar dacă gura tace. Atunci Dumnezeu va auzi și va primi rugăciunea. Dumnezeu ascultă doar o rugăciune fierbinte.

    Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi.
    Prin rugăciune recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu.
    Prin rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la locul lui.
    Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe sine și cât de jos pe Făcătorul lor.
    Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia. Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții.

    Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte înțelept.
    Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor, fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar Dumnezu ajută și nimeni altul.
    „Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și pământul”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2).

    Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici – Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405

    Apreciază

  7. Hristos a înviat!
    „Dacă aş putea, spunea Sfântul Paisie Aghioritul, aş face o fabrică de rugăciune care să nu se oprească niciodată. Lumea are multă nevoie de rugăciune.”

    Când ne rugăm pentru ceilalți, chiar noi suntem primii care simțim ajutorul lui Dumnezeu.
    Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de Biserica Sa și față de fiecare suflet creștinesc este neîncetată, și, de aceea, firele acestea nevăzute ale rugăciunii pentru ceilalți, ale iubirii dintre noi și ale recunostinței trebuie întărite, și aceasta nu se poate face decât dacă ne rugam mai mult unii pentru alții!
    Cu cât ne rugăm mai mult pentru mai mulți, cu atât inima noastră se umple de harul și de iubirea lui Dumnezeu.
    *„ Fericitul Gură de Aur a ajuns să spună: „Abia dacă o mică parte din lume se mântuie”. Și cuvântul este înfricoșător, mai ales că este adevărat. Pentru aceasta, cel ce are cu adevărat simțire trebuie să plângă și să se mâhnească la o astfel de sentință.
    Oare nu suntem una, fraților, nu depindem toți unii de alții? Nu suntem toți dintr-un sânge? Nu din aceeași țărână? Oare dacă vede cineva și un dobitoc care cade în prăpastie, nu îi este milă?
    Cu cât mai mult în cazul fraților și al celor de o credință! De aceea Fericitul Apostol plângea pe dușmanii Crucii lui Hristos, rugându-se cu neîncetată durere a inimii.
    De aceea prorocul Ieremia îl plângea pe Israel și a lăsat multe și felurite plângeri în Scriptură.
    Pentru aceea și marele Moise a strigat către Dumnezeu:„ Dacă vrei să le ierți lor păcatul, iartă-l. Dacă nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta.”
    Și fiecare dintre sfinți, având aceeași compătimire, se ruga pentru ceilalți. Așadar, și noi, dacă dorim să umblăm pe urmele lor, să nu avem în vedere numai cele ale mântuirii noastre, ci să ne rugăm și pentru lume, miluind și îndurându-ne de cei ce trăiesc în viață stricată, de cei întăriți în erezii, de cei împotmoliți în înșelare, de cei întunecați din neamuri, simplu, de toți oamenii, precum ni s-a poruncit nouă de către Apostol: să facem rugăciuni și cereri.
    Astfel mai înaintea altora, pe noi înșine ne vom folosi, străpungându-ne inima și curățindu-ne de deprinderea pătimașă, de care sloboziți fiind, să fim învredniciți să dobândim viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

    **„ Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoţită de durerea ta pentru el sau jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila pentru celălalt în Dumnezeu şi în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e milă şi iubire.

    Numai prin sensibilitatea jertfei şi a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spaţiul divin care este şi el o mireasmă pătrunzătoare de iubire şi milostivire.

    În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa.”

    *Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici. Cateheza 52, traducere de Laura Enache, în pregătire la Editura Doxologia
    **Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995

    Apreciază

  8. Hristos a înviat!
    45 de ani de la plecarea la ceruri a Poetului Martir al închisorilor, Radu Gyr (2 Martie 1905 – 29 Aprilie 1975)

    Rugăciune – Radu Gyr

    Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
    şi Veşnicie limpede, Iisuse!
    Tu, care ai primit pe frunte spinii
    şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

    Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
    care din cruce ne-ai făcut lumină
    şi Răsărit din rănile tăcerii
    şi cântec din osânda-ţi fără vină –

    dă-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
    din ceasul pironirii-nsângerate,
    să ne primim şi cuiele şi fierea
    ca Tine-n marea Ta sigurătate.

    Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
    şi Neamul care-acum osânda-şi duce
    învaţă-l Tu amara rugăciune
    din clipele suirilor pe cruce.

    Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
    din răni opreşte sângele fierbinte,
    închide-n piepturi geamătul furtunii,
    sărută-i ţării lacrimile sfinte!

    Şi sus pe crucea crâncenă, pe care
    stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
    Iisuse, un aprins inel de soare,
    ca semn al Învierii ce-o să vină.

    Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
    ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secară,
    s-aştepte paşii Tăi călcând prin ţară
    şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

    Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
    că va veni cândva o dimineaţă
    când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
    cuminecat prin morţii din morminte.

    CREZUL

    Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe
    să sune scrâşnetul hain
    şi mii de lacăte la uşe,
    eu tot ceea ce-am fost rămân.

    Surpaţi asupră-mi munţi şi ape,
    puteţi chiar să mă spânzuraţi.
    Cu grele, negre târnăcoape,
    credinţa nu mi-o sfărâmaţi.

    Târâţi-mă de vreţi sub şanţuri
    şi îngropaţi-mi trupul stins.
    Eu sorb ca Făt-Frumos, din lanţuri
    puteri adânci de neînvins.

    Puteţi să năpustiţi tot iadul
    ca să mă frângă până-n miez.
    Eu stau în viscole ca bradul
    şi tare, tare ca un crez.

    (Închisoarea Aiud)
    Cuvântul Sfântului Cuvios Părintele Justin Pârvu, la parastasul marelui Poet Martir Radu Gyr

    Apreciază

  9. Hristos a înviat!

    „Trãdãtorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”. Mihai Eminescu.

    Ce am putea adãuga la aceastã oglindã a vremurilor de acum 147 de ani pe care eternul, unicul, universalul Eminescu, cel mai reprezentativ simbol al românismului şi al culturii române, din toate timpurile, le pune în faţa ochilor noştri?
    Sublime sunt versurile, şi oricine care crede şi respirã Ortodoxia ar trebui sã ţinã cont de sfatul duhovnicesc al înţeleptului:
    De te-ating, să feri în lãturi,
    De hulesc, sã taci din gurã;
    Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
    Dacă ştii a lor mãsurã;
    Zică toţi ce vor să zicã,
    Treacã-n lume cine-o trece;
    Ca sã nu-ndrãgeşti nimicã,
    Tu rãmâi la toate rece.
    Doar un prost l-ar putea contrazice, doar un iuda venetic de plaiurile strãbune, l-ar putea urî şi l-ar contesta.
    Trãdãtorii neamului care îşi defãimeazã prorocii, masonii care se aliazã cu forţele oculto-sionisto-globaliste, ucigând pe fiii cei mai nobili, mai devotaţi ai ţãrii şi ai credinţei strãmoşeşti, sub masca binevoitorilor prieteni , ipocriţi îmbrãcaţi în sutane cu epoleţi sub straiele monahale, fãrã conştiinţã moralã sunt vrednici de cearta Atotbunului Dumnezeu!

    „Ce cautã aceste elemente nesãnatoase în viaţa publicã a statului? Ce cautã aceşti oameni care pe calea statului voiesc sã câstige avere şi onori, pe când statul nu este nicãieri altceva decât organizarea cea mai simplã posibilã a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste pãpuşi care doresc a trai fãrã muncã, fãrã stiinţã, fãrã avere moştenitã, cumulând câte trei, patru însãrcinãri publice dintre care n-ar putea sã împlineascã nici pe una în deplina conştiinţã? Ce cãuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbã româneascã, care n-are atâtea cunostinţe pozitive pe câte are un învãţãtor de clase primare din ţãrile vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce cautã? Vom spune noi ce cautã.

    Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român…

    (…)

    Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră?
    Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…

    Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hrănit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.

    Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.

    Domnia lor vor să facă pe boierii. 3–4–500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.

    Căci, din două una: sau aceşti oameni sunt toţi genii şi, prin „calitatea” muncii lor intelectuale, merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.

    Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.

    Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrșirea școalei primare, advocați fără știrea lui Dumnezeu, pictori orbi și sculptori fără de mîni, generali cari nu știu citi o hartă, subprefecți ieșiți din pușcărie, legiutori recrutați dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărți și oameni cu darul beției, caraghioși care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Românii.
    De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

    Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?

    De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.”

    Mihai Eminescu, din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouã”-în Timpul nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 și 110

    Apreciază

  10. Se apropie așa niște vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista.
    Vlădica Antonie Mărturisitorul, Arhiepiscop de Mihailov și Golânsk (1889-1976)

    Veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării și al bolilor. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru și peste puterile noastre, atunci pur și simplu nu vom fi în stare să-l ţinem.
    Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înșine și pentru a deveni blânzi, smeriţi și răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui și trebuie să răbdăm tot.
    Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare și fără supărare toate atacurile si jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate.
    Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut și pentru tinereţea ușuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de ușor, atunci este gata să sară și să-i sfâșie pe toţi.
    Dar este de datoria ta să o împingi și să nu o lași să iasă.
    Chiar daca cineva te-a supărat și te-a mâniat și-ţi dorești să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel și spune-i mândriei tale: „Stai acolo și nu ieși!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbește-i cu blândeţe. Astfel se dobândește smerenia. Aceasta este și mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au patimit cumplit, dar pentru scurt timp.
    Aici este un chin nesângeros și nu doar pentru o perioadă de un an sau doi, ci pentru întreaga viață.
    Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinţe sau va începe o adevărată prigoană, atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi că mergi la moarte pe Golgota.

    Înainte de moartea sa (a lui Vlădica) cred că Dumnezeu a îngăduit să ne spuna ceea ce ne așteaptă, pentru că la un moment dat a zis:

    „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni această vreme să nu va înfricoșaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj, și cu pieptul deschis, neavând nicio îndoială și nepărându-vă rău pentru nimic.
    Să primiţi totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina și vă va întări și voi veţi rezista. Iar dacă în gândul tău vei renunţa la Cruce, dacă se va strecura îndoiala și vei fugi fiindu-ţi frică pentru tine și pentru cei apropiaţi ai tăi, să știi ca-n acea clipă va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, și nu vei face faţă suferinţelor. Trebuie să fii conștient de faptul că ţi-a venit ceasul când trebuie să-ţi mărturisești credinţa și devotamentul faţă de Domnul.
    Să mergi la moarte cum făceau Sfinţii mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simţeau durerile, iar dacă le simţeau, atunci înţelegeau că ele sunt trimise pentru curăţirea de păcatele de mai înainte.
    Cereţi-I ajutor lui Dumnezeu pentru copii și pentru cei apropiaţi, însă nu vă speriaţi, deoarece prin suferinţele noastre, îi vom ajuta și Domnul îi va milui pe ei.
    Se apropie așa niste vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi“.

    Adesea Vlădica spunea: „Suferinţele generaţiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani în urmă peste acei oameni”. Spunând acestea, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici și Mărturisitori din vremea Revoluţiei (1917) cât și pe cei din timpul prigoanei comuniste.
    „ Această jertfă ne-a eliberat pentru puţin timp din suferinţele exterioare pentru că ei le-au luat asupra lor.
    Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru sângele lor vărsat. Creștinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe și boli ale noastre nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine și te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie și putere și nu vei fi biruit de vrăjmași.
    Dar dacă îţi va fi milă de tine, atunci vrăjmașul te va doborî de tot și îţi va fi foarte greu să te ridici.”

    Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, reprodus în: Profeţii și mărturii creștine pentru vremea de acum. Antologie de texte de la Sfinţii Părinţi și autori contemporani, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2008

    Apreciază

  11. Hristos a înviat!

    * „Cu cât Domnul întârzie și îl face să rabde, pentru a încerca credința în iubire și voia sa, cu mai multă ardoare și grijă, cu mai mult zel și nădejde trebuie să caute el darul lui Dumnezeu, fiind încredințat, o dată pentru totdeauna, că Dumnezeu nu minte, căci (cuvântul Lui) este adevărat, că, odată ce a promis, El dă harul Său, în cele din urmă, celor ce i-L cer cu credință și răbdare. ”

    Dumnezeu ne încearcă credința, lăsând pe dirijorul fricii de moarte și al panicii generale să coordoneze și să manipuleze sufletele oamenilor înrobiți de aceste sentimente, apărute în contextul pandemiei care a cuprins întreaga lume. Diavolul a avut întotdeauna o singură tactică – să prindă sufletul omenesc prin teamă. Frica este cea care îi permite să dețină controlul asupra oamenilor pentru a-i subjuga.
    Punând lacăte la ușile Bisericilor, pentru prima dată în istorie, elitele întunericului au închis accesul credincioșilor la Sfânta Euharistie, au eliminat posibilitatea acestora de a se împărtăși pentru o perioadă nedeterminată cu Trupul și Sângele Domnului, și de a se vindeca de orice boală și neputință omenească.

    Pentru cei mai mulţi dintre noi, frica este conectată cu durerea şi suferinţa. Uneori nu ne este frică neapărat de un virus gripal adeseori letal, ci mai cu seamă de suferinţa sau durerea pe care ar putea-o provoca.
    La care se asociază inevitabil, drama de a fi internat într-un spital, anxietatea declanșată de mediul înconjurător, de mijloacele mas media platite sa propage la unison,.teama de virusul mortal gripal, care nu-i ciuma, nici lepra, nici poliomielita, nici dizenterie.
    Scriptura cea insuflată de Dumnezeu recunoaște setea de viaţă a omului, iar Hristos promite nu doar că va potoli această sete, ci prin Harul Său pe care îl trimite celor credincioși, aceștia îi vor ajuta și pe alţii să ajungă la adevarata viaţă, fiindcă „cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38).
    Să luăm aminte la sfatul înţeleptului: „Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să își vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să se curăţească de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini . ”

    „Cine își iubește viaţa o va pierde” (Ioan 12:25) sunt cuvintele Celui întrupat „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică” (Ioan 3:16)

    **Despre frica laşă sau nebărbătească
    Sfântul Ioan Scărarul

    Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă.
    Frica lașă este o slăbire a credinței, arătată în așteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute.
    Frica lașă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice.
    Frica lașă este lipsa încredințării. Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre.

    Cei ce plâng și nu se sperie de dureri, nu sunt stăpâniți de frică. Dar cei ce se înfricoșează de ceva își ies din minți. Și pe drept cuvânt. Căci e drept Cel ce părăsește pe cei mândri. El vrea să fim pedepsiți, ca și noi și ceilalți să nu ne trufim. Toți cei fricoși sunt iubitori de slavă deșartă. Dar nu toți cei ce nu se tem sunt și smeriți la cuget. Pentru că nici tâlharii și jefuitorii de morminte nu au frică, precum se știe.

    În locurile în care te-ai obișnuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric, iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare.
    Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulțumindu-I, te va acoperi în veci.

    Așa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot așa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată. Și, pe măsura plânsului, va scădea și ea mai repede și, pe măsura lipsei lui, vom rămâne fricoși. Dar când primim cu suflet deschis toate cele neasteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică. Nu întunericul și pustietatea locurilor îi întăresc pe draci împotriva noastră, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori și pedepsirea noastră din iconomie.

    Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său.
    Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra sa. Trupul se înfricoșează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh rău; dar când sufletul se veselește, smerindu-se, stă de față un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de față a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi.
    Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.

    *Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhov­nicești, omilia XXIX, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 227
    **Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă

    Apreciază

  12. Hristos a înviat!

    VASILE VOICULESCU, (†26 aprilie 1963) “medicul fără de arginţi” şi marele poet isihast al Rugului Aprins –
    despre SUFLETUL FĂRĂ IUBIRE. O distopie* profetică excepţională, a vremurilor actuale de cernere şi apostazie.

    57 DE ANI DE LA MUTAREA ÎN VEŞNICIE A ACESTUI SFÂNT CONTEMPORAN, MARTIR AL ÎNCHISORILOR COMUNISTE

    LOBOCOAGULAREA PREFRONTALĂ

    de Vasile Voiculescu

    „Lobii frontali sint inamicii umanităţii. Lobotomizatul pierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc., etc.”
    (Presse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1848,
    articol Lobotomia prefrontală, încercare de psiho-chirurgie de Pierre Wertheimer)

    Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită.

    Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească.

    Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţu­mirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.

    Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire.

    E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt.

    Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreti­cienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul : întoarcerea la lumea unidimensională.

    La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească.

    Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă ten­siune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al cre­ierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre ner­voase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, străbătînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zgu­duire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic.

    Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi.

    Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică.
    Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra.

    Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea cri­minală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie.

    Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase ome­nirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progre­sului calm, n-avea nimic misterios în ea.

    Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în-ultimele răz­boaie mondiale, oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-l joacă lobul anterior frontal al creierului, în viaţa omenirii.

    El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.

    „In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire.

    Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal…”

    Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi.

    Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister.

    Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice pro­fesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să pri­vească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie ne­mulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător.
    La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de si­nucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădă­cinile fibrelor vinovate.

    Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.

    Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii” a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, me­ditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizan­tropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale.

    Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoagulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.

    Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră.
    Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.

    Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului.

    Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie.

    Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagu­larea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţio­nali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate.

    Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psiho­logică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de am­bele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori.

    Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ? !… Asta dete efectiv alarma.
    Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. În privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată.

    Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, ta­blourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi pu­tut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuse­seră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături.

    Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi.

    De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualita­tea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe”, care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului.
    Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgă­duiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se în­firipă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire”.
    Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj locali­zat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala co­mună, înălţîndu-se deasupra prezidiului.

    Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcă­tuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise.

    În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. În acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spi­rit : ceva dincolo de om, pe care-l poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agi­taţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt.

    Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, ste­rilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.

    Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau fla­căra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului.

    În acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.

    Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăun­trice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii ner­voşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ?

    Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele in­fernale definitiv tăiate.

    Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, con­gestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstiţiile — se proiecta afară din cra­niu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lu­mea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi au­tori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului.

    Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd.

    Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie.

    Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.

    Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite.

    Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.

    Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?

    Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal.

    S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau.

    Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, le­nea, împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise.

    Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei.

    Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndrep­tate şi canalizate.

    Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa ?
    În creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, să o cauţi.
    În cer ? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare.

    Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul ? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta.

    De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Per­fectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în sme­rită aşteptare.

    Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune.

    Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi că­lătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului.

    Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă.

    El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite.

    Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lîngă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor.

    Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea.

    Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.

    Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată luarea-aminte, asupra organului incriminat.

    Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.

    Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi.

    Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier.

    Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară.

    De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.

    Pînă cînd ? Se va vedea.

    Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii.

    Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii.

    Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.

    Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş.

    [1948, iulie 27, Bucureşti]

    Din volumul VASILE VOICULESCU: GÂNDURI ALBE, Editura Cartea Româneascã, 1986
    *Anomalie care constă în situarea unui organ anatomic în alt loc decât cel normal.(n.m.)

    Apreciază

  13. Dumnezeu să te odihnească în pace și să îți fie țărâna ușoară, Sfânt Părinte Petroniu Socaci! Nu te vom uita niciodată suflet bun, om al lui Dumnezeu! 😭😭😭🙏🙏🙏

    Apreciază

  14. Hristos a înviat!
    Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!

    Bolile trupeşti sunt trimise omului de Dumnezeu nu întotdeauna ca pedeapsă pentru păcate, ci uneori şi din bunăvoinţă, pentru eliberarea sau pentru păzirea noastră de bolile sufleteşti, care sunt mult mai primejdioase decât cele trupeşti. (Sfântul Antonie)

    Învaţă-te mai mult să taci, căci atunci nu vei greşi, nici nu vei osândi. Când vei înceta să cârteşti şi vei sluji cu mai multă osârdie bolnavilor, pentru Dumnezeu, atunci te vei izbăvi de boala ta, nu numai de cea a trupului, ci şi de cea a sufletului. Iar dacă în vremea îndreptării boala nu va pleca, înseamnă că aceasta ţi se întâmplă pentru ca să ţi se dăruiască cununa răbdării în viaţa viitoare pentru totdeauna. (Sfântul Iosif)

    ”Ne vorbesc Stareţii de la Optina”, Editura Egumeniţa 2007, fragment

    Apreciază


  15. Rugaciune catre Sf. Mucenic Efrem cel nou
    Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi, văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele.

    Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă lenevesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert.

    Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

    Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

    Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.

    Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, Tatăl , Fiul si Sfântul Duh , în vecii vecilor. Amin

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s