Motivația teologică invocată de Părintele Tihon pentru întreruperea pomenirii ierarhului Teofan

Preacuvioase Părinte Stareţ,

ierom-tihon-de-la-man-petru-vodaSubsemnatul, ieromonah Tihon Bivoleanu, respectuos vă aduc la cunoştinţă că am întrerupt pomenirea pomenirea Mitropolitului Teofan la sfintele slujbe, ca urmare a participării Înaltpreasfinţiei sale la sinodul din Creta şi a aprobării documentelor cu caracter eretic adoptate acolo.

Motivele teologice care m-au determinat să iau această decizie sunt:

1.Sinodul a fost organizat după criterii care ţin mai mult de organizaţiile politice lumeşti decât de tradiţia sinoadelor ecumenice ale Bisericii Ortodoxe. Sistemul de reprezentare nu a ţinut seama de egalitatea de har a episcopilor, dând drept de vot doar patriarhilor, ceilalţi episcopi participând la vot în interiorul delegaţiei fiecărei Biserici, după un sistem al “majorităţii interne”, care a făcut ca orice opoziţie faţă de deciziile acestui sinod să fie anihilată (în delegaţia sârbă, de exemplu, cea mai mare parte a episcopilor a votat contra documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, iar votul final al patriarhului a fost în favoarea documentului respectiv).

2.Sinodul s-a dorit o “afirmare a sinodalităţii ortodoxe”, în schimb a eşuat într-o manifestare a disensiunilor din interiorul Ortodoxiei, provocate, din păcate, de raţiuni teologice ce ţin de conţinutul eretic al documentelor propuse spre aprobare, determinând patru delegaţii să nu ia parte la lucrările acestuia.

3..Spre deosebire de toate celelalte sinoade ecumenice, acest sinod nu a stabilit o graniţă între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă a şters-o, prin faptul că nu a condamnat niciuna dintre ereziile apărute de la ultimul sinod ecumenic, ci a legiferat conlucrarea Bisericii Ortodoxe cu toate ereziile existente actualmente în lumea creştină.

4.Sinodul a avut un mesaj dublu, pe de o parte, pentru ortodocşi, pe care i-a asigurat de caracterul ortodox al dezbaterilor şi documentelor aprobate, şi, pe de altă parte, pentru partenerii de dialog ecumenist, pe care i-a asigurat că Biserica Ortodoxă îşi respectă angajamentele asumate prin semnarea unor documente ecumeniste anterioare, ţinute departe de opinia publică ortodoxă.

http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functiona…/.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

5.Sinodul nu a rezolvat niciuna dintre problemele actuale ale creştinilor ortodocşi din lume, confruntaţi cu secularizarea agresivă, cu agresiunea sprijinită de stat asupra modului creştin de viaţă, cu avansul periculos al tehnologiei biometrice, care riscă să îngrădească şi chiar să distrugă libertatea personală, cu avansul extrem de periculos al anumitor forme de tehnologie care dezumanizează şi pun în pericol identitatea şi demnitatea umană etc. Preocuparea pentru problemele creştinilor ortodocşi a fost invers proporţională cu cea faţă de conlucrarea cu ereticii şi schismaticii, în ciuda faptului că colaborarea cu aceştia din urmă este osândită şi interzisă de sfintele canoane ale Bisericii.

6.Sinodul a aprobat ecumenismul ca modalitate de gândire eclesiologică şi de misiune în raport cu ereticii şi schismaticii din afara Bisericii. Deşi a fost condamnat de către cei mai mari sfinţi părinţi ai secolului XX: sfântul Iustin Popovici, sfântul Nicolae Velimirovici, sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, sfântul Paisie Aghioritul, de sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil (anatemă confirmată şi de către Biserica Ortodoxă Rusă, odată cu unirea acesteia cu Biserica Rusă din Exil), de către Conferinţa Panortodoxă de la Moscova din 1948, de către Mitropolitul Serafim al Pireului şi de alţi mari teologi contemporani ca erezie şi panerezie, ecumenismul a fost adoptat de către sinodul din Creta ca singura manieră de relaţionare cu cei din afara Bisericii.

7.Sinodul a promovat ideea că dialogul cu ereticii este o practică dintotdeauna a Bisericii, afirmaţie lipsită de orice bază teologică sau istorică, deoarece Biserica a dialogat doar cu ereticii care doresc să revină la Ortodoxie şi vor să afle ce să facă spre a se mântui, nu a negociat niciodată doctrina ortodoxă cu ereticii. Sfântul apostol Pavel învaţă că “de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit 3,10).

8.S-a admis “denumirea istorică de biserici” acordată ereticilor. Această eroare eclesiologică fundamentală este o recunoaştere în mod eretic a unui caracter eclesiologic ereziilor şi schismelor. Prin aceasta, Biserica Ortodoxă şi-a însuşit doctrina romano-catolică promovată de Conciliul II Vatican referitoare la “bisericile nedepline”, pe filiera premisei IV.4 a Declaraţiei de la Toronto, care spune: “Apartenenţa la Consiliul Mondial nu implică faptul că bisericile trebuie să privească celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului”. Această premisă susţine ideea eretică potrivit căreia există o Biserică deplină, în cazul nostru Biserica Ortodoxă, în cazul Conciliului II Vatican, “Biserica” Romano-Catolică, şi mai multe “biserici nedepline”. În realitate, există o singură Biserică deplină, Biserica Ortodoxă, şi mai multe erezii şi schisme, care sunt în afara Bisericii şi nu pot aspira la statutul de Biserică. Acest adevăr este stabilit clar de către Sfinţii Părinţi, fiind definit succint de către Sfântul Simeon Noul Teolog: “Biserică sobornicească (universală) este adunarea dreptslăvitorilor care mărturisesc credinţa ortodoxă”; “adevărata Biserică este unirea întru adunare a dreptslăvitorilor din toată lumea” Despre faptul că ereziile nu pot fi numite “biserici” ne vorbeşte şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»” (s.n.). Termenul “biserică” nu poate fi atribuit ereziilor şi schismelor fără a le atribui şi o anumită bisericitate, întrucât un lucru nu poate fi denumit într-un anumit fel fără ca el să aibă anumite caracteristici care să impună denumirea respectivă. Expresia “biserici eterodoxe” este un nonsens, deoarece ea presupune existenţa unui Iisus ortodox, Capul Bisericii Ortodoxe, şi a unuia eterodox, care să conducă acele erezii şi schisme, concluzie cu desăvârşire eretică.

http://prieteniisfantuluiefrem.ro/…/scrisoarea-nr-21-nu-re…/.

Ibem

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.

9.Sinodul a vorbit excesiv despre “unitatea creştinilor”, “refacerea unităţii creştinilor”, sugerând că scopul misionar al Bisericii Ortodoxe în dialogurile ecumeniste este mărturisirea mesajului creştin ortodox în rândul acelor erezii şi schisme. În realitate, discuţiile se poartă exclusiv cu conducătorii ereziilor şi schismelor respective, iar pretinsa refacere a “unităţii creştinilor” este de fapt un proiect de unire sincretistă între Ortodoxie şi toate ereziile şi schismele din afara ei. Unitatea creştinilor se manifestă deplin în interiorul Bisericii Ortodoxe, iar în ceea ce îi priveşte pe eretici şi schismatici, ei se pot uni cu Biserica Ortodoxă doar prin întoarcerea la Ortodoxie, prin lepădarea de erezie, pocăinţă, botez şi mărturisire şi trăire a dreptei credinţe.

10.Sinodul a aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto şi le-a transformat în izvoare de drept bisericesc ortodox. Cele două documente ecumeniste sunt pilonii pe care se sprijină întregul demers la Consiliului Mondial al Bisericii. Constituţia CMB impune principiul eretic al minimalismului dogmatic ca mod de realizare a “unităţii creştinilor”, acreditând că pentru a participa la CMB în calitate de “biserică” tot ce se cere este mărturisirea credinţei în Hristos Mântuitorul, aşa cum Îl propovăduiesc Scripturile (principiul protestant sola Scriptura), fără a conta cum Îl învaţă şi sfintele sinoade ecumenice, care explicitează Scripturile, clarificând Taina Treimii şi Taina Întrupării, şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Adaosul “aşa cum este mărturisită de către Sinodul Niceo-Constantinopolitan” aparţine sinodalilor din Creta, ea nefiind impusă de către Consiliul Mondial al Bisericilor. La rândul său, Declaraţia de la Toronto conţine premise eclesiologice eretice, de inspiraţie protestantă, pe care sinodul din Creta le consideră “de importanţă capitală pentru participarea BO la Consiliul Mondial al Bisericilor”. Aşa cum se vede din formularea articolului 19 a documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, sinodul a aprobat toate premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei. Dacă ar fi aprobat doar premisele citate în text, ar fi trebuit să facă o precizare în acest sens, de exemplu: „Ele au convingerea profundă că următoarele două (ulterior, patru) premise ale Declaraţiei de la Toronto sunt de o importanţă capitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericii, însă nu le acceptă pe cele care nu au un caracter ortodox”. În schimb, textul face o referire generală la premisele eclesiologice ale Declaraţiei, iar faptul că în documentul presinodal este citată o singură premisă şi este parafrazată încă una, iar în documentul final sunt citate două şi parafrazate alte două arată că au fost aprobate toate premisele, însă au fost citate dintre ele doar cele necesare argumentării textului sinodal (de exemplu, premisa IV.4 a fost introdusă pentru a explica expresia “biserici eterodoxe” din articolul 6 al documentului). Altfel, cum se poate înţelege că documentul presinodal aproba doar două premise, iar în forma finală a mai inclus încă două dintre cele care iniţial nu erau considerate în acord cu eclesiologia ortodoxă? Chiar dacă am admite ideea că au fost acceptate doar cele citate sau parafrazate în textul sinodal, acestea ridică probleme grave, deoarece prima postulează ideea că Consiliul Mondial al Bisericilor “realizează un contact viu între biserici”, promovând “studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (premisa III.2), fără a ne spune la ce face referire expresia “unitatea Bisericii”. Este vorba despre unitatea Bisericii Ortodoxe pentru care luptă CMB? Are Biserica Ortodoxă nevoie de refacerea unităţii sale interne? Premisa care spune că admiterea în Consiliul Mondial nu înseamnă că bisericile membre trebuie să vadă în celelalte biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, aprobată pentru a argumenta faptul că sinodul recunoaşte denumirea de biserici ereziilor fără a le recunoaşte şi caracterul eclesial deplin (un nonsens, în realitate), anihilează complet mărturisirea ortodoxă a unicităţii, sobornicităţii, apostolicităţii şi sfinţeniei Bisericii Ortodoxe, deoarece permite tuturor membrelor CMB să judece şi să afirme, după propria lor eclesiologie, dacă Biserica Ortodoxă este Biserică în deplinul sens al cuvântului sau nu. Astfel de relativizare a caracterului eclesial al Bisericii Ortodoxe este eretică.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

  1. Acceptarea Declaraţiei de la Toronto implică acceptarea ideii expuse în premisa IV.3, că “apartenenţa la Biserica universală este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul corp eclesial”, “toate Bisericile creştine afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică”, adică Biserica Universală este mai cuprinzătoare decât Biserica Ortodoxă. Această idee protestantă este eretică. De asemenea, conform premisei IV.5, “bisericile membre recunosc în alte biserici elemente ale Bisericii adevărate”. Cu alte cuvinte, conform acestei premise, membrele CMB recunosc reciproc existenţa unor taine, a predicării cuvântului şi a învăţăturii Scripturii. Or, tainele şi predicarea eretice nu pot fi recunoscute de către Biserica Ortodoxă.

http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-biser…/.

12.Documentul referitor la posturile ortodoxe permite anumite pogorăminte în cadrul posturilor, care să fie decise de Bisericile locale, slăbind astfel unitatea de practică în cadrul Ortodoxiei. Acceptarea ideii că Biserica Ortodoxă respectă în egală măsură impedimentele civile şi pe cele religioase la cununie deschide calea acceptării căsătoriilor homosexuale, în ciuda condamnării lor în interiorul documentului, deoarece există riscul ca însoţirile homosexuale să se reglementeze de către legea civilă prin înlăturarea impedimentului la căsătorie al apartenenţei la acelaşi sex.

13.Documentul referitor la Sfânta Taină a Cununiei permite căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi, slăbind practica unitară ortodoxă în acest domeniu, deoarece deciziile sunt lăsate la latitudinea Bisericilor locale, şi introduce ecumenismul la nivel de familie, considerând familie unirea dintre ortodocşi şi eretici.

14.Documentul referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea contemporană face concesii inacceptabile religiei panteiste New Age, prin accentul pus pe implicarea Bisericii Ortodoxe în proiecte ecologice internaţionale, ştiut fiind că ecologia este arma ideologică a New Age. De asemenea, pe această linie se înscrie şi aprobarea zilei de 1 septembrie ca zi de rugăciune pentru mediu şi de rugăciune pentru mediu, împreună cu romano-catolicii, care, au proclamat şi ei această zi de rugăciune pentru creaţie.

Pentru toate aceste motive, am considerat hotărârile sinodului din Creta eretice, în contradicţie cu Sfintele Sinoade Ecumenice şi cu învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi am urmat paşii prescrişi de sfintele canoane pentru a mă îngrădi de această erezie prin nemaipomenirea ierarhului care s-a făcut părtaş la sinodul din Creta.

Această măsură este permisă de canoanele 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol. Canonul 31 apostolic prevede că preotul să se caterisească, dacă se desparte de episcopul său “nicio vină ştiind asupra episcopului întru buna credinţă şi întru dreptate”, însă dacă ştie o astfel de vină, preotul are voie să se despartă de episcopul care învaţă eretic, conform canonului, explicat de tâlcuirea sa din Pidalion: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau vreun eres, unii ca aceştia nu numai că certării celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor”.

Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 70

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Profesorul de Drept canonic arhid. prof. dr. Ioan N. Floca interpretează acest canon în maniera următoare: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie”. Din această explicaţie rezultă că în cazul abaterii episcopului de la dreapta credinţă clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor prin nepomenire şi să iasă de sub ascultarea acestuia. Interpretând prevederea canonului 15 I-II, profesorul afirmă că în această situaţie preotul se poate despărţi de episcopul părtaş la erezie fără nicio formalitate, adică fără să ia în calcul dacă episcopul se află sau nu în comuniune cu alţi episcopi sau cu alte biserici, scuză care s-a invocat mereu de când a început această stare de părtăşie la erezie a episcopilor după sinodul cretan, sau să aştepte un sinod care să judece această părtăşie la erezie a episcopului. Foarte importantă este şi precizarea că prin nepomenire, preotul nu se desparte de episcop, ci de erezia propovăduită de acesta.

Canonul 15 I-II are două părţi. Prima vorbeşte despre schisma care se creează atunci când patriarhul nu mai este pomenit de către mitropoliţi din alte motive decât erezia; această parte este în continuarea canoanelor 13 şi 14 I-II şi se referă la despărţirea de episcop “pentru oarecari vinovăţii”, adică pentru orice vinovăţie în afară de erezie. Cea de-a doua parte a canonului vorbeşte despre o situaţie excepţională, aplicabilă tuturor celor menţionaţi de către canoanele 13, 14 şi 15 (prima parte): situaţia în care episcopul nepomenit învaţă ceva potrivnic sfintelor sinoade ecumenice sau Sfinţilor Părinţi. Tâlcuirea din Pidalion interpretează acest canon în felul următor: “Iar dacă întâi şezătorii cei numiţi ar fi eretici şi eresul lor s-ar propovădui întru arătare, şi supuşii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte de sinodiceasca judecată pentru eresul acela, unii ca aceştia despărţindu-se de unii ca aceia nu numai nu se osândesc, ci şi de cinstea cea cuvenită ca nişte dreptslăvitori sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schismă şi eresul minciuno-episcopilor acelora”. Din această interpretare aflăm că preotul se poate despărţi de episcop prin nemaipomenire înainte de cercetarea sinodală a vinovăţiei episcopului, fără a putea fi sancţionat pentru aceasta, trebuind, dimpotrivă, cinstit ca apărător al Ortodoxiei şi că nepomenirea episcopului pentru motivul participării acestuia la o erezie nu poate fi considerată schismă, fiind de fapt o apărare a Bisericii de schismă.

Ibem

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Părintele profesor Floca interpretează acest canon astfel: “În cazul în care superiorul propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică, atunci clericii au dreptul şi datoria de a se despărţi imediat de acel superior. În acest caz, nu numai că nu vor fi sancţionaţi, dar vor fi şi lăudaţi, pentru că au osândit legal pe cel vinovat şi nu s-au răsculat împotriva acestuia” (s.n.). Din această tâlcuire aflăm că preotul are dreptul şi datoria de a se despărţi de episcopul eretic imediat, că nu poate fi sancţionat, deoarece a condamnat legal pe cel vinovat. Mai aflăm şi că nepomenirea ierarhului nu este o revoltă contra acestuia, ci o despărţire de erezie.

Întreaga Sfântă Tradiţie ne vorbeşte despre importanţa pe care o are episcopul în viaţa Bisericii. Acest statut central al episcopului presupune însă o condiţie sine qua non: episcopul trebuie să înveţe ortodox. Cât timp propovăduieşte ortodox, orice separare de el prin nepomenire este schismă. În momentul în care însă el devine părtaş la erezie, separarea de el nu este schismă, ci apărare a Bisericii de schismă.

Despre necesitatea separării prin nepomenire de episcopul părtaş la erezie ne vorbesc Sfinţii Părinţi: Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”. Sfântul Ignatie Teoforul: „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează nimicirea sufletelor”. Sfântul Marcu al Efesului: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”. Sfântul Nicodim Aghioritul: ”Se cuvine să ne îngrădim pe noi înșine și să ne separăm de episcopii care în chip vădit, stăruie în greșeală, privitor la cele ce țin de Credință și de Adevăr, așadar se vădesc a fi eretici sau nedrepți”. Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8)”.

 

http://www.aparatorul.md/fragmente-din-procesul-intentat-d…/

Istoria Bisericii consemnează situaţii de sfinţi care s-au despărţit de episcopii lor: sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul, părinţii din Sfântul Munte din vremea patriarhului Ioan Veccos, sfântul Marcu Eugenicul, sfântul Paisie Aghioritul şi alţii.

Despărţirea de episcopul eretic nu face ca liturghia să nu mai fie validă, cum afirmă unii, deoarece, dacă ar fi astfel, atunci Sfinţii Părinţi nu ar mai fi statornicit canoanele 31 apostolic şi 15 I-II. Episcopul este cel prin care se transmite harul Duhului Sfânt, însă nu este el sursa acestui har, ci Hristos.

Pentru toate aceste considerente, vă rog să binevoiţi a-mi accepta poziţia faţă de sinodul din Creta, admiţând că nemaipomenirea ierarhului nu este o revoltă contra Înaltpreasfinţitului nostru Mitropolit Teofan, ci o măsură de apărare contra ereziei din Creta, că prin această măsură atrag atenţia asupra infestării cu erezia ecumenistă şi îi ofer Înaltpreasfinţiei Sale timpul de care are nevoie pentru a lua măsurile ce se impun, în vedere eliminării consecinţelor adoptării documentelor eretice ale sinodului. Pentru această poziţie nu trebuie să fiu persecutat în niciun fel, ci trebuie să mi se ofere posibilitatea de a-mi săvârşi misiunea de ieromonah fără nicio constrângere administrativă sau de altă natură.

Vă solicit să onoraţi amintirea şi moştenirea iubitului nostru Părinte Iustin şi să participaţi activ la lupta împotriva ecumenismului şi a sinodului eretic din Creta, întrerupând pomenirea ierarhului în întreaga mănăstire Petru Vodă şi sprijinind Schitul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, care a fost clădit tot cu binecuvântarea Părintelui, în acest moment, lupta cea bună pentru apărarea credinţei ortodoxe

09.01.2017 Cu respect,

Ieromonah Tihon Bivoleanu

Preacuvioşiei Sale Arhimandrit Hariton Negrea, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă

Sursa: https://www.facebook.com/gabriel.andrei.758/posts/1435118593219427

 

Anunțuri

Autor: Preot Claudiu

pr_claudiubuza@yahoo.com

17 gânduri despre „Motivația teologică invocată de Părintele Tihon pentru întreruperea pomenirii ierarhului Teofan”

  1. Domane Iisuse, curata gunoiul din Biserica Ta, iar pe cei departati de la ea adu-i inapoi la calea manturirii! Biserica Ortodoxa este adevarata Biserica Catolica (universala). Credinta cea una data odata pentru totdeauna sfintilor!!!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cred că tocmai asta se întâmplă cu sinodul acesta, Domnul curăță Biserica, ca să fie o Biserică creștină, și nu una fațarnică, numai că va avea putine oi, care se vor preda complet Păstorului, ca să fie trecute prin această Mare Roșie a necredinței și a fărădelegilor.

      Apreciază

    2. In Biserica Slavei nu este nici un „gunoi”, ci doar in templele inchinatorilor lumesti care ai lumii raman pe veci! Adauga Doamne pacate celor ce fac fara-de-legea ca zdruncinati fiind in impietrirea lor sa vina la Lumina-cea-de-Viata-datatoare. Sa ne smerim fratilor si sa ne intoarcem la comuniunea cu Sfintii Parinti prin renuntarea la calendarul lumesc si liturghisirea in cel dat de Sfintele Soboare spre pastrare si urmare. Fie ca Bunul Dumnezeu-cel-iubitor-de-oameni sa ne faca bine-placuti Lui si sa ne numaram si noi printre cei Alesi ai Sai !!! Amin !

      Apreciază

  2. Oraru satanist Miercuri, 18 ianuarie, ora 17.00Biserica Evanghelică Lutherană Germană, str. Luterană, nr. 2(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică)Joi, 19 ianuarie, ora 17.00Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti (Biserica Ortodoxă Română)(Cuvântul de învăţătură este ţinut de Biserica Reformată Calvină)Vineri, 20 ianuarie, ora 17.00Biserica Anglicană(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Luterană Maghiară)Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 17.00Biserica Reformată Calvină, str. Luterană, nr. 13 bis(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Armeană)Duminică, 22 ianuarieRugăciuni în toate Bisericile Luni, 23 ianuarieCatedrala Episcopală Armeană, str. Carol I, nr. 43(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Ortodoxă Românâ)Marţi, 24 ianuarieCatedrala Episcopală Greco-Catolică, str. Polonă, nr 50(Cuvântul de învăţătură este ţinut de Biserica Evanghelică Lutherană Germană)Miercuri, 25 ianuarieCatedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”, str. G-ral Berthelot, nr. 17(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Greco-catolică)http://www.aidrom.ro/proiecte/saptamana-de-rugaciune-ecumenica/

    Apreciază

  3. Un comentariu de pe net:

    „manuela
    11 Ianuarie 2017 la 23:53

    Ascultarea, abuzuri și pretexte

    A mărturisi adevărul de credință în vremuri de erezie nu înseamnă a instiga la neascultare ci a reface sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos.

    Într-o vreme caracterizată parca mai mult ca oricând de confuzii și falsificări, când duhul minciunii, mai viclean ca niciodată, se deghizează din ce în ce mai bine în adevăr și în virtute, când se cunoaște din ce în ce mai puțin gustul „natural”, „original” al realităților duhovnicești, trăindu-se aproape numai din surogate și din închipuiri, când mai toată lumea caută siguranța și confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al șabloanelor și culcușul călduț al autorității și nimeni nu mai înfometează dupa adevăr, un cuvânt despre ascultare vine ca o gură de aer curat și ca o sabie despărțitoare de ape.
    Un foarte important aspect al vieții duhovnicești, care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii, este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. În numele ascultării s-a tăcut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci când era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrâncenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi.
    Tot aşa, de câte ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, sau impunerea măsurilor adoptate la sinodul diplomatico-eretic din Creta din iunie 2016, vedem nu cu puțină uimire că totul se face sub deviza „ascultării”. „Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm!” Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea și sentimentul de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a conturat, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi.
    Scopul nostru aici nu este să instigăm la neascultare, ci doar să refacem sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. „Cel ce Mă iubeşte pe Mine – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele” [1]. Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. În sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor.
    Exemplele din mediile monahale timpurii care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuiesc înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se impune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.
    Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la starețul său, despre care povesteşte Cuviosul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestului său. Adică acest Sfânt Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea” (- atenţie! -), spune Cuviosul Ioan, și-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrân necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătrânul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormânt. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut [2]. Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi” [3].
    Toate cazurile de ascultare totală relatate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucură doar de adevăr [4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe linia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.
    Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putând, chipurile, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o replică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturisirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „tâlhăresc”, la care a fost condamnat Sfântul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.
    Aşa se explică paradoxul că mari învăţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul, au fost de neînduplecat atunci când li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vânduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi înfumurării împărătesei [5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşită a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său [6]. Atat marele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţară, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stâlpi şi dascăli ai Bisericii.
    De fapt, fenomenul martirajului din Imperiul Bizantin, imperiu declarat oficial ortodox, trebuie să spulbere desăvârşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mâna dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII- lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII- lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni” [7] , au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor.
    Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisindu-L pe Hristos în numele unui popor întreg, atât în Rusia, cât şi în România şi în multe alte locuri. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare”, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osândita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Nu este nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără[8] „.
    Trăim într-o lume bisericească, astăzi, în care se vorbește atât de mult și se scrie enorm, inflaționist, încât te întrebi chiar cine mai și citește totuși, cine mai ascultă dacă toată lumea are ceva de spus. Însă toată mareea asta gigantică de vorbe „deștepte” și deșarte, babilonic revărsate peste noi camuflează perfid o mare tăcere, un pustiu de adevăr și de viață. Se vorbește mult, dar te bucuri ca un copil de cuvânt numai atunci când… „pietrele” încep să vorbească! Și abia atunci realizezi cât de grea era tăcerea care se lăsase, în realitate …
    Atunci când, în Biserică, se urmărește impunerea prin forță a unor măsuri nelegitime, arbitrare, adoptate după păreri și interpretări personale, mărturisirea adevăratei credințe devine extrem de importantă și de necesară oricui vrea să țină calea Părinților și să nu se rătăcească prin hăţișurile „oficialului” și ale lașității diplomatice. Nu știm câți își mai asumă astăzi curajul de a denunța instrumentarea necinstită și interesată a ascultării, deturnarea sensului ei de la voia lui Dumnezeu și abuzul de autoritate în Biserică, însă ascultarea pe linie ierarhică nu devine în zilele noastre pur și simplu capitală, date fiind mesajele divergente pe care le primim astăzi din partea atâtor instanțe și autorități din interiorul Bisericii, mesaje între care suntem chemați să alegem pe cel căruia să-i dăm cuvenita … ascultare. Ce vom alege? …Doar „Adevărul ne va face liberi”.
    Bunul și multmilostivul Dumnezeu să ne lumineze pe toți a urma Sfinților din veac care cu dreaptă credință, socoteală și ascultare și-au dobândit locașuri în Împărăția Cerurilor!

    [1] Evanghelia după Ioan 14, 24.
    [2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfântului Ioan Sinaitul, „Filocalia”, vol 9, pag. 127, Ed. Humanitas.
    [3] Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 9, 19 .
    [4] Idem, I Cor 13, 6.
    [5] Este vorba de tânăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care Patriarhul Ioan o înfruntă, refuzându-i intrarea în biserică, pe motivul că împărăteasa, declarându-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul tâlhăresc”, prin care Sfântul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit.
    [6] Este vorba de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice discutarea despre cele două firi şi voinţe (omenească şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.
    [7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5, 29.
    [8] Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129”

    Sursa: https://monahulteodot.wordpress.com/2017/01/11/in-apararea-p-tihon/comment-page-1/#comment-6394

    Apreciază

  4. Mă bucur că împărtășesc aceleași simțăminte cu anti-cretanii. Rămân așa cum sunt acum căci simt că sunt pe drumul cel bun. N-aș putea să trăiesc știind că încalc cu ceva canoanele Sfinților Părinți. Iată că îi iau ca ghizi pe Sfinții Ioan Gură de Aur, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Marcu Evghenicul și nu în cele din urmă pe Sfântul Nicolae. Doamne ajută-ne să mrgem drept până la sfârșit !

    Apreciat de 1 persoană

  5. Sfîntul Ambrozie de la Optina (1812-1891):

    „În ziua de azi unii arhierei, preoti si mireni încep sã se abatã în erezia ecumenismului, catolicismului, protestantismului. Motivînd cãderea lor de la credinta pãrintilor cu neemanciparea acestor din urmã, cu noul duh al vremii si situatia politicã, se fac încercãri de a introduce în Ortodoxie cîte ceva de la catolicism, cîte ceva de la protestantism, se rãspîndesc îndemnuri pentru unificarea tuturor confesiunilor crestine. Drept rãspuns la acestea pot servi mai jos publicatele scrisori ale pãrintelui Ambrozie, luminãtor recunoscut al credintei ortodoxe.
    În lucrãrile sale, îndreptate spre demascarea ereziei catolicismului, luteranismului, cît si a tot protestantismului, cuviosul Ambrozie descoperã mortalitatea acestor învãtãturi, aratã groaznicele urmãri ale decãderii duhovnicesti de la Ortodoxie. Cuviosul nu oboseste sã sublinieze cã nu este mîntuire în alte confesiuni, nu este altã cale cãtre Dumnezeu decît prin credinta Ortodoxã. Si asta o spune nu un om obisnuit sau chiar un preot, asta o spune un sfînt – acela care cunoaste adevãrul de la Însusi Dumnezeu.
    De aceea, blagocestive cititorule, studiind scrisorile cuviosului Ambrozie …”

    Integral la sursa: https://dreaptacredintadupasinodultalharesc.wordpress.com/2017/01/14/raspuns-sustinatorilor-bisericii-latine-despre-nedreapta-fala-a-papistasilor-cu-pretinsa-demnitate-a-bisericii-lor-de-sfintul-ambrozie-de-la-optina-1812-1891/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s